Tradiţii în „Făurar”

„Faur” este denumirea populară a lunii februarie şi vine de la meşterii fauri ai vremurilor străvechi, lucrători ai fierului, care pregătesc uneltele de muncă pentru deschiderea sezonului agrar. Pentru că are 28 de zile, sau 29 în anii bisecţi, Faur este considerat fratele cel mic al lunilor anului. Vremea acestei perioade reflectă capriciile copilului Faur: când acesta râde, vremea e frumoasă, când e supărat şi plânge, suflă viscolul şi pietrele crapă de ger. „Numele şi reprezentarea lui alegorică se întâlnesc într-un basm mitic în care este vorba de legenda lunii februarie. În general, Anul este personificat printr-un moş cu vie pe rod şi 12 feciori, care purtau numele celor 12 luni. Cei doisprezece feciori au lucrat la vie, au cules-o, au făcut vin şi l-au pus într-un butoi mare, dându-i 12 cepuri la nivelele corespunzătoare vinului, pentru lunile anului. Cepul de la fundul butoiului era cepul lunii Făurar, deoarece era fratele cel mai mic, şi el lua ceea ce rămânea în butoi. Fiecare frate trebuia să bea în luna lui de la cepul lui, care era suprapus lunii anterioare. Fratele cel mic bea mereu de la cepul lui. Fraţii mai mari aşteptau să le vină rândul după ce se termina partea celui mic. Dar Făurar, pasămite, de frig ce era bea mereu de la cepul lui. Când au vrut sa bea în ordinea vârstei, ceilalţi nu mai aveau vin în butoi, pentru că, pe cepul lui Februar, feciorul sorbise tot vinul de deasupra. Fraţii ceilalţi îl fugăresc să-l omoare, însă Prâslea prinsese puteri de atât vin ce băuse şi scăpă nevătămat” (Romulus Vulcanescu, Mitologie română).
În această lună se încheie şezătorile şi pentru că se apropie sezonul agrar, repararea uneltelor, pregătirea seminţelor pentru semănat şi alte preocupări economice trec în plin plan.
Prima zi a lunii februarie este şi prima sărbătoare a calendarului pomicol, viticol şi agricol şi îi este dedicată Sf. Trif. 
O legendă din Moldova ne spune că Trif era un petrecăreţ care, într-o zi, pe când îşi ara ogorul, a văzut-o pe Maica Domnului trecând cu Isus de mână spre biserică. Neştiind cine e, Trif a tuşit dupa ea, iar Maica Domnului, supărată, i-a spus: „Nebunule, fie azi ziua ta şi mâine va fi a mea!”, după care, s-a întors din drum. De-atunci, lui Trif i se spune Trif Nebunul, iar sărbătoarea sa este ţinută cu o zi înainte de sărbătoarea Maicii Domnului. Se mai spune că Trif i-a pazit pe Maria şi pe Iisus de câinii Sfântului Petru, care, fiind ocupat cu păşunatul vitelor, nu era atent la aceştia. Dorind să-l răsplătească, Sfânta Fecioară l-a făcut stăpân peste insecte.
În această zi, femeile lipesc cu pământ crăpăturile de prin casă, pentru a lipi ochii şi gura viermilor sau insectelor dăunătoare. Tot acum, pentru ca lăcustele să nu mănânce porumbul vara care vine, se dă de pomană o strachină cu mălai.
În Transilvania şi Banat, în prima zi din făurar, bărbaţii curăţau livezile, ardeau crengile uscate şi stropeau pomii cu „apă neîncepută” şi sfinţită, apoi, prin formule magice, invocau soarele.
Focul şi apa reprezintă elemente purificatoare şi apotropaice, iar soarele este aducătorul luminii şi al căldurii.
Tot în această zi se desfăşoară şi obiceiul Arezanul sau Gurbanul Viilor - ceremonial bahic de origine tracică, Dacă în cazul altui scenariu al morţii şi renaşterii divine prin foc - Focul lui Sâmedru - îndemnul este: Hai la Focul lui Sumedru!, aici, dis de dimineaţă, se strigă: Hai să mergem la Gurbanu! La acest ceremonial participă doar barbaţii, care, îmbrăcaţi de sărbătoare, pornesc înspre câmp, la plantaţiile cu viţă de vie. Fiecare bărbat merge la via sa şi dezgroapă sticla cu vin pe care a îngropat-o în toamnă, taie corzi de viţă cu care se încinge peste brâu, îşi face cununiţă pe cap după care efectuează diverse practici magice menite să garanteze rodul bogat şi protecţia împotriva dăunătorilor. După toate-acestea, bărbaţii de adună în jurul unui foc aprins pe un deal, unde mînâncă, beau, joacă, sar peste foc stropindu-l cu vin şi arzând corzi de viţă uscată. La lăsarea serii, se întorc în sat cu făclii aprinse şi continuă petrecerea, de astă dată împreună cu familiile. Astfel, se presupune că Anul Vechi - reprezentat de corzile de viţă uscată şi vinul aruncat peste foc - prin ritul funerar de incinerare, se transformă în An Nou.
Stretenia. În 2 februarie, iese ursul din bârlog. Dacă este vreme frumoasă şi îşi poate vedea umbra, e semn că iarna a trecut şi nu se mai întoarce, însă dacă nu e soare, ursul nu-şi poate vedea umbra şi se va întoarce în bârlog pentru încă şase săptămâni. În tradiţia populară, această zi este numită „ziua ursului”.
Dacă în această seară va fi lună plină, înseamnă că anul va fi unul bogat.
Tot în această zi, are loc Târcolitul Viilor. În "Calendarele poporului român", Antoaneta Olteanu descrie obiceiul astfel: "Capul familiei merge la vie în dimineaţa acestei zile cu bundăretele (un fel de caltaboş) şi plosca sau sticla de vin în traistă. Acolo dă ocol, o dată sau de trei ori, viei şi se opreşte la colţurile plantaţiei, unde oficiază următorul cult: taie câte o bucată din bundărete şi o pune pe pământ, lângă butucul de vie, retează o coardă de viţă, unge tăietura cu funingine adunată de pe vatra focului şi amestecată cu untură, picură vin peste butucul de viţă, mănâncă o bucată de bundărete şi bea o gură de vin. În final se pronunţă o formulă magică, sub formă de monolog sau dialog: "Doamne, să-mi faci strugurii cât bundăretele!"; "Cum este bundăretele de mare aşa să se facă strugurii de mari!"; "- Bună dimineaţa, vie!" / "- Mulţumesc, Ilie!"/"- Faci vin sau te tai?"/"- Fac!", simultan cu gestica rituală. Coardele lăsate se pun în cruciş pe piept, se fac cununi aşezate peste căciuli, se aduc acasă unde se plantează, devenind "Norocul Viţei". Proprietarii se cinstesc din belşug şi se întorc acasă cu chiote şi veselie".
În Transilvania, această zi se ţine pentru a preveni „stretea” vitelor (fuga acestora în pădure vara).
A doua zi din făurar este ziua în care se celebrează Întâmpinarea Domnului.
http://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/intampinarea-domnului-99039.html
Se crede că acum este vremea când „se întâmpină iarna cu vara”, timpul frumos al acestei zile indicând o vară călduroasă şi bogată, în timp ce vremea urâtă prevesteşte o vară rece, fără recolte îmbelşugate.
În perioada 1-3 februarie se sărbătoresc Martinii de iarnă, cei care apără vitele de lupi. Aceştia  erau  respectaţi,  mai  ales  în mediile pastorale din Banat, prin interdicţii de muncă, pentru ca vitele să fie protejate de fiarele pădurii.
Filipii de Toamnă şi Martinii de Iarnă formează o pereche simetrică de sărbători, despărţiţi de Crăciun prin 40 de zile.
În aceste zile, gunoiul nu trebuie dat afara din casă, cărbunii nu se vor arunca în curte, în caz contrar, lupoaicele îi vor căuta şi mânca, asigurându-şi astfel fertilitatea.
5 februarie - Năvalnicul 
Năvalnic era numele unui flăcău frumos, la vederea căruia toată partea femeiască îşi pierdea firea.
Legendă: „Se spune că odată, flăcăul cel frumos a ajuns într-o pădure prin care avea drum şi Maica Domnului. Locul era plin de copaci şi buruieni, iar drumul foarte încurcat din această pricină. Trei zile şi trei nopţi a rătăcit Prea-Sfânta până când, într-o dimineaţă, drept în zori, se întâlneşte în întunericul pădurii cu o babă îmbrăcată în cămaşă albă, umblând după buruieni de leac. Maica Sfântă o întreabă:
- Pe cine cauţi, bătrână a lui Dumnezeu, în zorii dimineţii?
- Heei, pe Năvalnic-voinicul, cel ce urseşte fetele, răspunse baba, şi am să-i fac de urât, să nu mai încurce cărările oamenilor!
Năvalnic, care pândea dintr-un tufiş, a ieşit la lumină, gata să ia viaţa bătrânei  şi  Maicii-Prea-Curate.  Dar aceasta,  cunoscându-l îndată l-a blagoslovit:
- Năvalnic eşti, năvalnic să fii. Între buruieni de dragoste eşti şi buruiană de dragoste să rămâi!”
Aşa a şi rămas: buruiană pentru leac de dragoste care creşte în păduri, în locuri anume ştiute de babe „făcătoare de dragoste”.
În zorii zilei de Sfânta Maria Mare, o babă însoţită de fete şi flăcăi chiuind, merg la pădure după Năvalnic. Tinerii ţin zahăr în mână, iar baba îmbrăcată în cămaşă albă, curată, zice: “cum năvăleşte lumea la zahăr, aşa să năvălească şi dragostea la voi în casă!”
Mai tare şi mai cu foc se chiuie când tinerii dau cu ochii de buruiana dragostei, de năzdrăvanul şi frumosul Năvalnic.
10 Februarie: Sf.Haralambie
În calendarul popular, despre Haralambie se spune că este sfântul care are putere asupra ciumei, holerei şi a morţii, de aceea sărbătoarea este ţinută cu sfinţenie în mai toată ţara.
http://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/sfantul-haralambie-99139.html
Iconografia românească îl înfăţişează pe Sf. Haralambie ţinând ciuma în lanţ. «În nordul Transilvaniei, în aşezările de pe Someş, în Bihor, oamenii duceau în această zi la biserică, mălai, grăunţe şi sare. După ce erau binecuvântate de către preot, le dădeau ca hrană animalelor din gospodărie, pentru a fi sănătoase tot anul. Păstrau însă o parte din această hrană a vitelor, ca leac pentru eventuale boli ale acestora” (Maria Bocşe, Obiceiuri tradiţionale româneşti din Transilvania).
Se crede că dacă plouă în această zi, atunci va ploua 40 de zile. În vestul Transilvaniei, femeile coc un colac, îl rup în patru bucăţi pe care, apoi, le aruncă spre cele patru zări, ca jertfă pentru vieţuitoarele pământului. Tot în această zi, se face pomană pentru cei care nu au murit de moarte bună.
Un alt ritual care era săvârşit în această zi era confecţionarea cămăşii ciumei. «Într-o singură noapte, un număr de nouă femei, alese după anumite criterii, torceau tortul, năvădeau firele, ţeseau şi coseau cămaşa ciumei pentru a fi agăţată, înainte de ivirea zorilor, într-un copac de pe hotar, sau, pentru a fi îmbrăcată o păpuşă confecţionată din paie şi pusă în calea ciumei. În unele sate, prin gura acestei cămăşi, treceau toţi membrii obştii. Protecţia magică prin tragerea unei brazde cu plugul tras de boi negri de-a lungul hotarului, sau ameninţarea ciumei prin implantarea pe hotar a unui buştean de stejar cioplit cu chip om, care purta ameninţător un arc cu săgeţi într-o mână şi o sabie în altă mână, este atestată de documentele istorice (…). Cei atinşi de ciumă erau descântaţi, iar cei scăpaţi de moarte, cioclii, înmormântau victimele” (Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an).
11 februarie - Sfântul Vlasie.
Sfântul Vlasie este ziua în care încep să se întoarcă păsările călătoare. Pentru că Sf. Vlasie este socotit protectorul femeilor însărcinate, sărbătoarea este „ţinută” de către acestea pentru a „face” copii sănătoşi şi frumoşi.
O credinţă din Moldova spune că, cine respectă aceasta zi nu rămâne niciodată fără bani, iar cei care au pierdut ceva, vor găsi acel lucru dacă se vor ruga Sfântului Vlasie.
24 februarie – Sântion-Cap de primăvară - este ziua în care începe primăvara, ziua dedicată dragostei şi fertilităţii. Se presupune că azi „se sloboade glasul păsărilor”.
În sudul ţării, în această zi se sărbătoreşte Dragobetele (fiul Babei Dochia), identificat cu Cupidon în mitologia romană şi cu Eros în mitologia greacă. În unele zone, Dragobetele poartă numele Năvalnicul, flăcău care ia minţile fetelor şi tinerelor neveste. Se crede că datorită comportamentului său, cam obraznic faţă de Maica Domnului, aceasta l-a transformat în floarea cu acelaşi nume. Este ziua îndrăgostirilor, tinerii petrec, merg după flori, nu se ceartă ca să nu fie învrăjbiţi tot anul. În această zi, fetele îşi fac farmece de dragoste. Azi păsările se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile.
Se spune despre cei care au rămas fără pereche până azi, că vor rămâne tot anul singuri, la fel ca păsările care, neîmperecheate în această zi, vor rămâne fără pui, până la viitorul Dragobete.
Pentru a nu strica rostul împerecherii, în această zi nu se sacrifică păsări.
Cine nu sărbătoreşte Dragobetele, nu va avea parte de dragoste în cursul anului, iar cel care o face, va fi tot timpul îndrăgostit şi ferit de boli.
Fetele şi tinerele neveste se spală cu apă din „zăpada zânelor” (zăpada rămasă netopită până la Dragobete), pentru sănătate, tinereţe şi frumuseţe, pe care o folosesc şi pentru descântece de dragoste.
Meteorologie populară:
- dacă la Dragobete vor cânta bufniţa şi piţigoii, în curând vine primăvara;
- îngheţul şi vânturile de miazănoapte prevestesc an mănos;
- dacă este vânt, vara va fi secetoasă;
- dacă tună, vara vor fi furtuni şi grindină.


Note si bibliografie:
Romulus Vulcanescu, Mitologie română;
Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român;
Maria Bocşe, Obiceiuri tradiţionale româneşti din Transilvania;
Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an.

Maria Golban Șomlea