Folclorul muzical românesc cuprinde toate creaţiile culturii spirituale populare româneşti din domeniul artei sunetelor. Se face referire la moştenirea muzicală a românilor de la sat dintotdeauna şi a popoarelor din care ei au luat naştere.[1] Articolul de faţă se referă la folclorul de pe teritoriul actual al României (cu puţine excepţii, create de modificarea hotarelor de-a lungul istoriei). Etniile creatoare de folclor studiate în articol sunt, în cea mai mare parte,[2] vorbitorii de dialecte româneşti (nord-dunărean, dar şi – în limita cercetărilor efectuate – aromân şi meglenoromân).[3] Folclorul muzical din România poate fi tratat din perspectiva a două ştiinţe apropiate: folcloristica[4] şi etnomuzicologia. În zilele noastre, folcloristica numără doar câteva şcoli naţionale; între ele, o poziţie semnificativă e ocupată de cea românească. Multe alte şcoli au adoptat în loc etnomuzicologia, disciplină care s-a extins spectaculos în lumea occidentală a celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. În vreme ce folcloristica se concentrează pe studii monografice făcute în interiorul unei etnii, etnomuzicologia se preocupă de studiul comparat între naţiuni.[5] Astfel, în funcţie de perspectiva cuvenită, folclorul muzical din România se va încadra fie între muzicile „folclorice” ale altor naţionalităţi, fie între celelalte ramuri de folclor românesc. Indiferent care dintre cele două căi este urmată mai întâi, categoriile obţinute sunt înglobate în folclorul universal. Dacă etnomuzicologia este apanajul secolului XX, folcloristica nu are decât 50 de ani în plus de vechime; în perioada fondării disciplinei, cercetătorii s-au raportat mai întâi la literatura şi muzica tradiţională. Pentru acest motiv, nu putem vorbi de o dată diferită la care s-ar fi născut folcloristica muzicii.[6] Putem numi, însă, folcloristica modernă (deci, valabilă astăzi în întregime, fără reţineri pricinuite de instabilitatea materialelor culese şi a concluziilor obţinute) doar în momentul în care s-a cristalizat o metodologie obiectivă, capabilă să opereze cu mari conţinuturi de informaţii. Acea metodologie cuprinde principii, metode şi o tipizare a studiilor folclorice. Anume, există trei tipuri (sau etape): culegerea de materiale, clasificarea şi interpretarea lor. Sub delimitarea folcloristicii,[7] folclorul muzical constituie o ramură a creaţiei tradiţionale româneşti, alături de: folclorul literar, dans şi teatrul popular.[8][9] Pentru a cataloga componentele folclorului, în studiile de specialitate se recurge adeseori la termeni precum „gen” şi „specie”. Cum nu s-a putut stabili exact „întinderea” fiecăruia şi ambiguităţi continuă să existe, vom aplica recomandarea folcloristului Gheorghe Oprea, de a numi toate aceste componente sub denumirea unică de „categorii”, fără a lăsa loc vreunei ierarhii.[10].
http://ro.wikipedia.org/wiki/Folclorul_muzical_rom%C3%A2nesc
Folclorul coregrafic (numit şi dans folcloric) reprezintă o subdiviziune a folclorului, însumând totalitatea creaţiilor coregrafice (privitoare la dans) realizate de cultura spirituală populară corespunzătoare unei etnii sau unui grup de etnii. Studiul folclorului coregrafic constituie una dintre cele patru mari ramuri ale folcloristicii, alături de: folclorul literar, folclorul muzical şi teatrul popular. Faţă de iniţierea primelor cercetări folclorice, studiul folclorului coregrafic s-a produs mai târziu, întâietatea aparţinând trasării unor fundamente necesare în domeniile literar şi muzical, cele două fiind de multe ori condiţii indispensabile producerii dansului. http://ro.wikipedia.org/wiki/Folclor_coregrafic
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Aşteptăm cu drag comentariile dumneavoastră.