DUMITRU FĂRCAŞ - SĂRBĂTOAREA TARAGOTULUI ROMÂNESC

12 mai, o zi minunată, nu doar pentru că e în luna lui florar, ci şi pentru că e ziua de naştere a celui care, prin taragotul său fermecat, a dat sonoritate tuturor frumuseţilor unei Românii pitoreşti, este ziua care ni l-a dăruit nouă, iubitorilor de cântec tradiţional, pe DUMITRU FĂRCAŞ. S-a născut în Groşii Maramureşului şi, la început, a iubit fluierul. La 14 ani şi-a lăsat plaiurile natale pentru a studia oboiul la Şcoala de muzică din Cluj-Napoca, apoi, tot aici, şi-a desăvârşit studiile la Academia de Muzică „George Dima”. Inspirat, poate, de puritatea şi frumuseţea ancestrală ce caracterizează folclorul maramureşan, a prins drag de taragot şi l-a învăţat singur...apoi l-a dăruit lumii, consacrându-l. A fondat Orchestra de muzică populară "Mărţişorul" a Casei de cultură a studenţilor din Cluj-Napoca, instituţie pe care, deloc întâmplător, a păstorit-o o vreme, în calitate de manager. Prin întreaga sa activitate, maestrul Dumitru Fărcaş, cum ne-am obişnuit cu toţii să-i spunem, a păstrat nealterate comorile folclorice moştenite din străbuni, înnobilându-le prin dorinţa de a transforma fiecare întîlnire în sărbătoare, dăruind, în permanenţă, regaluri pentru sufletele noastre. Evocându-l în „Dumitru Fărcaş – metamorfozele taragotului”, criticul literar Petru Poantă a scris: „...omul şi instrumentul se contopesc într-un fel de fluid vital (...); melodia se naşte parcă din simbioza acestor corporalităţi. Ea singură prinde atunci consistenţă: imitând diafanitatea materială a nesfârşitului sau febrile „sintaxe ale fulgerului”; e pură, de o transparenţă absolută ori plină de arabescuri subtile (...). Desigur, nu avem de-a face numai cu un interpret. Dumitru Fărcaş este în primul rând un creator prin faptul că a zămislit un imaginar muzical original cu un stil imediat identificabil. Muzica sa, în ceea ce are mai bun, este o transubstanţializare a unui fond arhaic, o stilizare în sens metafizic a acestuia...”. Ce s-ar mai putea spune? Poate doar să-i urăm cu toţii: să ne trăiţi, maestre, să fiţi sănătos, iar viaţa românilor să fie mereu însoţită de arta unui taragot fermecat! La mulţi ani!

Maria Dan Golban

<

Un punct de vedere asupra relatiei dintre melodie si text in cantecul traditional

In Dictionar de muzica (Editura Stiintifica si Enciclopedica, Buc., 1979) de Iosif Sava si Luminita Vartolomei, intalnim aceasta definitie concentrata: „cantec-melodie insotita de text”. In Dictionar Enciclopedic (Editura Enciclopedica, Buc., 1993, vol I) apar doua acceptiuni ale cantecului: "nume generic dat pieselor vocale insotite de text" si "poezia lirica insotita sau nu de melodie". Dictionarul universal al limbii romane (Mydo Center, Iasi, 1995, vol II), de Lazar Saineanu, propune o definitie pentru cantec in general: "compozitie literara in versuri insotita de melodie" si una pentru cantecul popular: "compozitie muzicala transmisa din generatie in generatie de membrii unui popor, fara a se cunoaste momentul, locul si autorul compunerii". In sfarsit, mai retin o definitie din Minerva, Enciclopedia romana-Cluj, 1929, datorata probabil lui Ion Muslea, singurul folclorist aflat in colectivul de redactie al lucrarii: "compozitie destinata vocii omenesti cu sau fara acompaniament in care muzica si poezia se unesc intr-o forma simpla, nemaiestrita, pentru expunerea diferitelor sentimente omenesti. Ca forma e sau strofica, cand toate strofele din text sunt cantate pe aceeasi melodie, sau fiecare strofa are melodia ei separata". Doua lucruri se observa imediat din citatele de mai sus: a) cantecul poate fi definit privilegiind fie aspectul muzical, fie pe cel literar (poetic); b) definitia completa include obligatoriu atat melodia cat si textul. De remarcat insa ca definitia principala ramane cea din Enciclopedia Minerva, caci ea numeste relatia corecta dintre cele doua componente ale cantecului. Avem de-a face, asadar, nu doar cu o insotire a melodiei de catre text, sau invers, ci cu unirea lor intr-un intreg organic. E ca si cum ai combina doua elemente obtinand un aliaj care, desi contine cele doua elemente, este totusi altceva decat simpla alaturare a acestora. Cantecul reprezinta un astfel de aliaj, o substanta indestructibila si omogena obtinuta prin combinatia "la cald" dintre melodie si textul poetic. Desigur, dictionarele evocate aici nu constituie o autoritate absoluta in materie, dar ele reprezinta o realitate care, in literatura de specialitate, nu se spune intotdeauna transant, si ma refer in mod expres la situatia cantecului popular, respectiv a cantecului traditional. Precizez ca in observatiile care urmeaza nu am in vedere cantecele ceremoniale si de ritual, care fiind conservatoare prin insusi specificul lor, si-au pastrat puritatea originara si s-au constituit drept un fond patrimonial cu valoare de arta. Prin urmare, ma gandesc doar la asa numitele cantece lirice, relativ mai tinere decat primele si tocmai de aceea mai vulnerabile, mai expuse riscului adaptarii la metamorfozele capricioase ale gustului popular. Cine e cat de cat initiat in istoria acestui gen cunoaste faptul ca marile cantece ale interpretilor celebri s-au impus si au devenit memorabile chiar prin simbioza desavarsita dintre melodie si text. Fiecare componenta e decisiva si definitiva, incat orice interventie (in ritm, sau in configurarea unei imagini poetice) ar altera armonia de ansamblu. Asta inseamna ca melodia si textul s-au gasit cumva spontan, in momentul originar al nasterii cantecului. Se intelege de la sine ca sansa realizarii acestei intimitati expresive si vibrante dintre melodie si poezie nu exista decat in spatiul inchis al culturii traditionale, caci aici functioneaza natural intuitia si sensibilitatea creatorului popular. Compozitiile din afara acestui spatiu pot fi in cel mai bun caz, niste imitatii onorabile a la maniere de, diferenta dintre cantecul traditional si cel de imitatie folclorica fiind aceea dintre arta si artizanat. Trebuie observat ca a aparut in ultimii ani o abundenta productie folclorica artizanala, in care sunt frecvente cel putin doua tipuri de erori, ambele datorate unor ingerinte din afara universului culturii traditionale. Este vorba, mai intai, despre fenomenul de inadecvare dintre melodie si text. Interpretii combina aleatoriu cele doua componente, astfel ca poti intalni cazuri in care o melodie grava, intens melancolica, se canta pe versuri usuratice ori de-a dreptul cu tenta comica, sau, invers, in care melodia este vesela, sprintara, iar poezia are un continut dramatic, patetic.In asemenea situatii se creaza un fel de disonante usor dizgratioase care corup in timp gustul publicului. Exista, apoi, pe piata cantecului popular versificatori in maniera folclorica. Ei sunt insa fie formati in orizontul poeziei culte, fie simpli veleitari, asa incat textele produse de acestia, nu corespund, prin insasi natura lor, unor melodii autentice. Ele pacatuiesc de regula printr-o "originalitate" ostentativa, ori se stie ca poezia lirica populara, in toata diversitatea ei extraordinara de teme, motive, imagini etc., are, totusi, niste constante ale compozitiei (formule introductive repetitive, paralelisme ale imaginilor, frecventa rimelor asonante, proeminenta imaginilor din natura s.a.). Textul prea elaborat, prea "poetic" ori cel pur si simplu prost compromit melodia, Dar aceste derapaje actioneaza si ca un fel de revelator: ele indica, fara echivoc, ca valoarea de arta si de reprezentare a cantecului traditional consta in consubstantialitatea melodie-text poetic. Cele doua componente se potenteaza reciproc, cristalizand intr-o forma omogena, receptata ca unicat. MARIA DAN GOLBAN

VETA BIRIS: reveriile pământului

Am citit recent o carte surprinzătoare,căci e emoţionantă în sensul cel mai concret al cuvântului. E semnată de Ion Moldovan şi se numeşte Veta Biriş. Cântecul vieţii. Avem de-a face de fapt cu un amplu interviu, respectiv cu o confesiune a celebrei interprete de muzică populară. Am descoperit cu uimire modelul uman al unui artist, modelul aproape anacronic în contemporaneitate. Fără emfază, cu o modestie de un firesc plin de candoare, Veta Biriş îşi pune sufletul pe masă. Şi înţeleg aici prin suflet acel amestec omogen şi imponderabil de sensibilitate, bun-simţ, sinceritate şi ingenuitate, care constituie centrul vital al unui caracter. Confesiunea are intensitatea calmă a bucuriei de a fi în această lume împreună cu ceilalţi. Sentimentul prezenţei în existenţă, în orizontul moralei şi al afectivităţii, devine o filosofie de viaţă practică pentru Veta Biriş. Trăieşte-ţi clipa - iată esenţa acestei filosofii deloc hedoniste însă, întrucât ea aparţine unui cod cultural tradiţional, fundamentat pe etica muncii, şi a credinţei şi a responsabilităţii. Atât de organică îi este o asemenea mentalitate, încât artista nu a părăsit niciodată satul, locul său matricial. Există o nobleţe greu de definit în această sfidare şi care nu aparţine unei eventuale psihologii de inadaptat în mediul urban. Cred, mai degrabă, că Veta Biriş are un foarte dezvoltat sentiment al apartenenţei, o sensibilitate intensă a locuirii spaţiului originar, iar această sensibilitate a cristalizat în vocaţie artistică. Pentru Veta Biriş tradiţia cu valorile sale nu se constituie ca o nostalgie; ele sunt o substanţă mereu prezentă, sunt ambianţa sa psihică şi corporală. N-are importanţă dacă astăzi satul cunoaşte un proces de de-ritualizare. Trăind încă acolo, Veta Biriş îşi trăieşte satul ei, real şi oniric, prozaic şi mitic. Ea locuieşte, astfel, în chip creator arhaitatea. Din acest instinct artistic al locuirii s-a născut originalitatea uimitoare a vocii sale, căci, dincolo de talentul natural, se poate identifica în melosul său (“componentul melodic al muzicii”) o anumită vibraţie elementală, structural poetică şi care ţine de reveriile fundamentale ale materiei. În cartea amintită am dat peste acest pasaj, o mărturisire care pentru un psihanalist al imaginarului este extrem de sugestivă: “La ţară, în vremea copilăriei mele, casele aveau pe jos pământ, care mai crăpa. Atunci făceam tot din pământ luat din curte un fel de noroi cu care astupam crăpăturile de pe faţa casei, cum se spune la noi. După ce se usca lipitura, cerneam nisip deasupra. Vreau să spun că au trecut ani de atunci, dar şi azi, uneori, simt mirosul acela de pământ amestecat cu apă… şi mă simt atât de bine atunci. Este ca o adiere de ceva curat”… Nu atât evocarea unui obicei şi a tipului de civilizaţie care l-a produs contează. Senzaţia persistentă de pământ reavăn care constelează o imagine a răcorii salubre dobândeşte o neaşteptată semnificaţie. Este vorba întrucâtva despre expresia unui subconştient care activează o consistentă reverie a pământului, căreia i se asociază aceea a casei originare. În mirosul fascinant al lutului şi în adierea lui curată trebuie să descifrăm intimitatea casei arhetipale, care este casa copilăriei. Reveria pământului ca element primordial rămâne definitorie pentru sensibilitatea Vetei Biriş. Pe ea se va altoi şi religiozitatea creştină. Altfel spus, reveriile pământului şi ale casei originare sunt infuzate de un sentiment religios în cântecele Vetei Biriş. Succesul formidabil al interpretei se datorează în cea mai mare măsură acestei sensibilităţi ambivalente. Cântecele sale au forţă şi energie telurică, mireasmă subtil – reavănă de pământ, pe de o parte, iar pe de alta, un fluid molcom de spiritualitate luminoasă. Dar, mai presus de orice, ele induc ascultătorului acea presantă şi indicibilă nostalgie a apartenenţei. Când cântă Veta Biriş ţi se face un dor alarmant şi covârşitor de acasă, de un cuib oniric pe care îl avem fiecare refulat într-un cotlon al memoriei. Iar în geografia mare şi reală, când Veta Biriş cântă Cântecul Iancului (“Sus, sus, sus la munte sus), fiecărui român i se face dor de Ardeal, de spaţiul matricial al românităţii. Cântecul, deşi vechi, îi aparţine în mod definitiv, căci doar sensibilitatea interpretei putea să-i dea această expresivitate iradiantă, vehementă şi neliniştitoare totodată. I s-a spus, pe bună dreptate, cântec patriotic, însă generaţia mea îl percepea în anii ’70 ca pe un cântec subversiv politic. Nu ştiu exact ce e: doină, imn şi elegie, un soi de priceasnă păgână?! El continuă să mă fascineze, aşa ca şi vocea de piatră diafană a Vetei Biriş. Petru Poantă

ANA POP CORONDAN - M-am suit in Dealu' Clujului

Da,chiar asa s-a intamplat:in gerul zilei de 9 februarie 2005, s-a "suit in deal", insa nu pentru a culege flori badelui, sau pentru a-i canta, ci pentru odihna cea vesnica. Artista Ana Pop Corondan ne-a parasit la varsta de optzeci si doi de ani. S-a stins discret, intr-un cvasi-anonimat aproape. Pana si ceremonia de inmormantare s-a consumat cumva in secret parca, doar in prezenta catorva apropiati si admiratori. Clujul ii datora mult mai mult, ca sa nu spun de institutia careia in anii ''60 i-a adus o nesperata faima. Dar ramane mereu posibilitatea revansei, asa ca, macar de-acum inainte ar trebui sa vorbim mai mult despre Ana Pop Corondan, si nu oricum, ci ca despre un model exemplar al interpretului de muzica populara. Mai mult, pentru cantecul ardelenesc in ipostaza sa publica, "institutionalizata", ea are semnificatia unui intemeietor. Reprezinta inceputul unui interval in care se va edifica o traditie consistenta, activa si in prezent. * S-a nascut in 30 iulie 1922, in Sinuta, actualul cartier al Zorilor, din parinti tarani. In urma dictatului de la Viena este nevoita sa se refugieze si ajunge la Bucuresti. Aici, printr-o fericita imprejurare, e angajata la Teatrul "Constantin Tanase". O sansa unica intr-o viata, ca un miracol, caci ii cunoaste in aceasta ambianta selecta, pe marii artisti Maria Tanase, Ioana Radu, Rodica Bujor, Ion Luican, Gica Petrescu. Dar, o remarca si alte celebritati: folcloristul Mihai Pop (pe-atunci directorul Institutului de Folclor), Tiberiu Alexandru, Petre Stefanescu Goanga, George Vraca etc. Asadar, anii de formare coincid cu initierea in lumea elitara a muzicii si spectacolului. Consacrarea urmeaza sub aceleasi auspicii favorabile, astfel ca din 1944 colaboreaza cu Radio Bucuresti, unde i se inregistreaza primele cantece, sub baghete, iarasi celebre: Victor Predescu, Ionel Budisteanu, Nicu Stanescu. In plina glorie va parasi Bucurestiul si dupa mai bine de douazeci de ani, se intoarce acasa la Cluj, angajandu-se la Orchestra de muzica populara a Filarmonicii de Stat, in 1963. Venea cu o aura orbitoare, care, insa, se pare, a produs mai degraba inhibitii si secrete frustrari, decat o admiratie colegiala: sindromul Clujului gelos pe propriile-i valori. In 1967 e pensionata, la varsta cand talentul explosiv se implineste in maiestrie si rafinament. Oricum, ea nu mai apartinea unei orchestre din provincie, ci patrimoniului national. Devenise un clasic in viata; un reper canonizat prin urmare, intr-o ierarhie foarte riguroasa a interpretilor cantecului popular. Artista s-a impus, in fond, prin selectii succesive in cadrul unei emulatii reale, asistate de specialisti. Avea un glas cristalin, iar glissando-urile erau caracteristici care i-au dat un stil personal, alaturi de patosul cu care interpreta atat cantece populare, cat si romante sau alte cantece din repertoriul clasic. Legitimitatea ultima a celebritatii, i-o da, insa opera formata din ansamblul cantecelor sale inregistrate, cantece dintre care unul cel putin a ajuns un slagar definitiv. Este vorba despre acel uimitor "M-am suit in Dealu' Clujului", care nu-i doar o emblema notorie, ci si un fel de revansa a culturii populare asupra acestui oras cosmopolit si multa vreme refractar la traditiile autohtone. Insa de un lirism cu totul tulburator este capodopera "Neghinuta neagra", unde profunzimea poetica parvine la un vag sentiment metafizic. Forta iradianta a cantecului consta si in perfecta adecvare a textului la melodie. Poezia in sine, o expresiva imagine vegetala a dragostei, are, de altfel, o subtil-melancolica fluenta muzicala: "- Neghinuta neagra, mandrulita draga/Vina dupa mine, sa merem in lume! - Ioane, Ioane, decat dupa tine/Mai bine ma fac trestie pa lac, Trestie pa lac si-oi trai cu drag/Departe de lume, cu gandul la tine. - Fa-te mandra, fa-te, ca si io m-oi face/Mica seceruica si-oi trece prin lunca,/Trestie-oi taia, pe tin' te-oi lua,/Tu vei fi a mea, trestioara mea!" * Cred ca nu intamplator, in toamna anului 2004, la cea de-a treia editie a Festivalului "Ioana Radu" de la Craiova, impreuna cu Veta Biris si Marinela Zegrean Istici, am oferit un moment creat in mare parte din cantecele Anei Pop Corondan. Am vazut acolo, in Cetatea Banilor, olteni aplaudand "Neghinuta neagra", "Badea-l meu de asta vara", "Manios badea-i de-asara", sau fredonand impreuna cu noi "M-am suit in Dealu' Clujului". Am inteles o data in plus profunzimea si importanta ideii doamnei Marioara Murarescu de a darui astfel de momente. Ne-am simtit si atunci ca si in alte asemenea spectacole, privilegiate. Eram ardelencele care aduceau cantece vechi in interpretari noi, slagare carora le-a dat viata si personalitate un nume drag al cantului clujean, de aceasta data oferindu-le memoriei Ioanei Radu. Nu stiam ca peste putina vreme, cei care am iubit-o si i-am pretuit cantecele ne vom dori sa creem si la Cluj-Napoca un festival care sa poarte numele "Ana Pop Corondan", la fel cum nu stiam nici ca ultima emisiune tv, ce-o avea protagonista, avea sa fie "Folclor nepieritor" (NCN Tv) din ziua in care artista implinea 80 de ani (30 iulie 2002). Acum, dupa trecerea in eternitate, ramane ca memoria sa-i fie cinstita de generatii care calca acelasi drum, drumul cantecului... Maria Dan Golban